Agitație la mutat

Suntem duminică dimineața după cele două săptămâni de vacanța de Crăciun. Două săptămâni care au părut patru atât pentru Noah, cât și pentru noi. Fără școală, fără rutină, dar cu foarte multe cadouri, și emoții, doar un părinte poate să-și imagineze cum se poate comporta un copil zilele acelea. Pentru că eram foarte insarcinată cu frătiorul nu am făcut vizita la familia din Germania. Luni avem pregătită renovarea băii, așadar pentru o săptămână vom sta într-un Airbnb, la 5 minute de casa noastră.

Luni este și întoarcerea la rutina oficială: adică Noah la școală, noi la muncă full-time și viața de după-amiază. Noah a fost dificil toată dimineața. Trezit devreme, o mie de pofte pe minut, și o mie de răzgândiri pe secundă. Nu vrea nimic și vrea de toate. Orice cuvânt spunea era pe fond de pisică lălăită, și pe ton de plângere. Evident, “foarte plăcut” urechilor noastre de adulti 🙂 NOT!

Airbnb pentru o săptămână

În ceea ce privește mutarea pentru o săptamană, evident, i-am explicat cu o zi înainte ce aveam de făcut. I-am povestit cu câte detalii am putut, ca de obicei, ce urma să facem zilele următoare. Renovam baia și am ales să stăm intr-un apartament găsit pe Airbnb pentru o saptămană, la doar 5 minute de casa noastră și în drum spre școala lui Noah. Dar în acea dimineață, ne-a pus bețe în roate în planurile noastre prin a fi el, un copil.

Acum mi-e ușor să văd asta, dar în momentul “acțiunii” numai la asta nu se gândea capul meu. Așadar, înainte de prânz, eram deja foarte obosiți datorită comportamentului lui. Eu cu soțul ne trimiteam priviri de “Omg!!!!” (dand ochii peste cap) și nu o dată am vorbit mai tare și mai răspicat pentru a opri sau cu intenția de a corecta ceva în comportamentul lui Noah. Am întârziat un pic în a intra în noul apartament, lucru care ne-a deranjat pe amândoi. Evident, din cauza copilului, care nu voia să iasă din casă, cu pretenții de toate felurile.

Cum să “corectez” situația?

Asadar, pentru că eram deja obosiți cu toate ce trebuia să facem, mi-am luat un minut și m-am gândit cum îl abordez pe Noah pentru că așa, în starea în care eram cu toții – nu puteam să continuăm și după-amiaza. Mă gândeam la opțiuni:

• Să țip la el, deja nu mai aveam chef, și nici energie. Nu țipasem la el, dar mi-am pus vocea răspicată de câteva ori în timpul dimineții. Soțul meu la fel.
• Să îl obligăm cumva să facă siesta, iarăși nu prea vedeam posibil scenariul pentru că nu mai era obișnuit. Mă gândeam că ne vom chinui mai mult pentru a-l face să doarmă, și nu vedeam șanse de succes.
• Și nu prea mai aveam alte scenarii posibile….
• Tot ce mi-a mai rămas, mi-am zis, era să vorbesc cu el; să îi spun eu cum (poate) se simte el; să îi spun și cum ne simțim noi.

Până la urmă, era Noah. El are o inteligență emoțională incredibilă, și știe să asculte când îi vorbesc despre noi, și pare că gândește și meditează la tot ce îi spun. Dintotdeauna, m-a fascinat cum “a înțeles” ceea ce voiam să îi transmit, și a resonat cu ceea ce îi spuneam.

Hai să îi vorbesc!

Așadar, trebuia să vorbesc eu cu el. Am ieșit la prânz la o pizzerie, și numai ce am ajuns că a si început să întrebe dacă s-a terminat renovarea băii și ne putem întoarce acasă. Asta era la 10 minute după ce doar am lăsat bagajele în apartamentul nou – așa că să vă faceti o idee. I-am tras scaunul lângă mine, am început să-l mângâi pe spate, și uitându-mă în ochii lui, mi-am început discursul empatiei sau mai degrabă, al recunoașterii și confirmării sentimentelor lui (în engleză ar fi ‘acknowledge his feelings‘), spunându-i:

– Eu: “Noah, ai vrea să ne întoarcem deja în casa noastră, nu-i așa? Îți place casa noastră, așa e? Și nouă ne place ciubușorul nostru. Dar baia nu prea era frumoasă, nu? Tu poate nu știi, dar era cam veche, și podeaua de la duș nu se mai curăța bine… eu cu papa am hotărât să o reparăm, să facem o baie frumoasă și modernă. Acum ești îngrijorat că nu vom dormi în casa noastră, nu-i așa? Dar știi că vom fi împreună, și când ești cu noi, ești în siguranță și iubit.”

…Noah ascultă… Așa că continui explicația de ce am plecat din casă.

– Eu: “Mâine tu vei merge la școală, și știu că ți-e dor de colegii și profesorii tăi, nu-i așa? E normal. Și mie mi-e dor de colegii mei și de munca mea. Și tot mâine, în timp ce tu ești la școală, meseriașii vor veni și vor da totul jos din baia veche, ca să construiască una nouă. De aceea, va fi mult mult zgomot, și foarteeee mult praf! Va fi praf peste tot în casă. Și praful nu e sănătos pentru noi. Nu trebuie să respirăm aer cu praf. Știi tu, bacteriile alea rele cresc dacă stăm în praf. De aceea, a trebuit să mergem la un alt apartament, unde nu e praf, unde e liniște și avem de toate.”

Noah ascultă

Noah ascultă … și gândeșt, văd asta în ochii lui. Și mă întreabă:

– Noah: “De ce nu e bun praful?” “Bacteriile rele se fac mari cu praful? Și bacteriile bune și mai mici?

– Eu: “Da, noi trebuie să respirăm aer curat. Iar praful face ca aerul să nu fie curat. Plămânii noștri nu vor praf, și nu vor aer cu ciment, și var. Ei au nevoie de aer pur, cât mai curat, și bacteriile bune sunt bucuroase când avem aer curat…Așa ca la plaja, de exemplu.”

Las câteva secunde de liniște, spațiu pentru alte posibile întrebări.

Nimic. Așa că îmi continui speech-ul despre sentimente: cum se simte el și noi.

– Eu: “Cred că ești supărat că am plecat de la casa noastră, nu-i așa? E normal. Nici nouă nu ne place că am plecat, dar suntem bucuroși când ne gândim că ne vom întoarce la o baie modernă și frumoasă. Ești un pic speriat că vom sta în altă casă? E normal. Și noi suntem curioși să vedem cum va fi. Sperăm să fie totul bine. Deja e bine, pentru că suntem și mai aproape de școala ta. Și oricum, avem cu noi tot ce avem nevoie. Și dacă ție sau mie ne mai trebuie ceva, putem oricând merge și lua de la casa noastră.

Și pentru noi azi a fost o zi foarte agitată. Suntem deja obosiți. Și noi suntem un pic îngrijorați … dar trebuie să ne gândim că suntem împreună și asta e cel mai important. Suntem împreună, sănătoși și ne iubim. Vom sta în casuța asta o săptămână, și ne putem imagina că e ca o vacanță… ție îți plac vacanțele, nu-i așa?”

– Noah: “Daaaaa!! Și mergem la hotel?”

– Eu: “Nu, de data asta stăm în apartamentul ăsta, unde am fost acum jumătate de oră. Acolo vom sta toată săptămâna, până sâmbătă, sau chiar un pic mai mult. Vom vedea. Oricum, Noah, stai fără griji, noi suntem alături de tine! Sunt toți împreună și te iubim mult și ești în siguranță …”

Pauză pentru posibile întrebări și comentarii … vine chelnerul, așa că trebuie să hotărâm ce vom mânca.

În timpul prânzului, a rămas un pic pe tonul dimineții, apăsând niște “butoane” prin faptul că se punea în genunchi pe scaun, se ducea la masa de alături (nu era nimeni, dar totuși) … i-am scos creioane și am început să desenăm amândoi pe hârtia de la restaurant.

Important: de dedicat timp și altfel decât prin “discursuri”, ca de exemplu prin joaca, prin atentie.

Conversație reusită

Schimbarea în atitudinea lui nu s-a întâmplat instant, dar după prânz, o dată ce am ajuns la noul apartament, era alt Noah față de dimineață: vesel, săltăreț, curios, cu chef de joacă cu Lego. Seara, s-a culcat devreme și a adormit după doar câteva minute de povești. Din nou și din nou puterea exprimării sentimentelor copilului prin cuvintele noastre.

Seara, soțul m-a felicitat pentru răbdarea din timpul zilei și m-a întrebat care-mi e secretul? E cumva “Pelerina lui Superwoman”? Acesta e un concept de la guru meu de parenting, Janet Lansbury. Amândoi, i-am citit cărțile, dar culmea, chiar conceptul ăsta l-am uitat sau nu s-a lipit de mine. Se referă la faptul că imaginar îți pui costumul de Superwoman și iei atitudinea că poți cu toate și cu orice. I-am răspuns că nu, chiar nu am reținut principiul acesta. Mi-am dat seama la prânz că trebuie să îi recunosc sentimentele, și că trebuie să îi vorbesc despre cum ne simțim noi și despre cum cred eu că el se simte. Și a funcționat. 🙂

Pune în cuvinte ceea ce tu trăiești și ceea ce poate copilul tău trăiește

Concluzie, nu ezita niciodată să îi vorbești copilului tău despre cum se simte. Așa cum crezi tu. Și să normalizezi ceea ce simte. Să îi transmiti că accepți cum se simte. Și poți evident, să îi spui cum te simți și tu; poate la fel, sau poate diferit. Și că e normal și asta.

Din sutele de astfel de conversații cu fiul meu, nu pot decât să sugerez oricărui părinte să nu subestimeze puterea de înțelegere a copiilor, cât de mici ar fi ei. Vorbește-i clar, sincer și cu cât mai multe detalii. Ia situația în care vă aflați și despic-o în cât mai multe fire. Apoi ia și vorbește despre toate acele fire … așa cum poți, dar cu sinceritate și calm.

Și lasă câteva secunde și de liniște, pentru ca el să se gândească, să aibă timp să înțeleagă, să simtă… liniștea e foarte bună în a sedimenta ceea ce se întâmplă. Multumesc mult!

Sfaturi, sugestii sau comentarii, le astept pe toate!

Pupici însorți din Valencia, Andreea