Confesiune de mamă: când copilul se plânge din cauza unui coleg enervant

Copil “răutăcios”, “dificil” sau “cuminte”, “bun” etichete pe care nu ar trebuie să le folosim. Nici pentru copii, nici pentru adulți. Mă zgârie pe creier când lumea mă întreabă ceva de genul, spaniolii: “¿Y qué tal el niño? ¿Es bueno?” (“Și cum e copilul? E bun?“) iar românii “Și, este cuminte?” Nu o dată, am lăsat câteva secunde de liniste și apoi am zis sec: “E un copil normal. Cu tot felul de emoții și comportamente”. In fine, subiectul etichetelor este unul prea mare și important pe care nu-l voi dezbate acum. Dar, voiam cumva, să îmi cer scuze că folosesc chiar eu o astfel de etichetă “coleg enervant”, și direct din titlu.

Așadar, ce faci când copilul tău suferă din cauza unui coleg , să îi spunem, răutăcios? Oh, nu-i așa că-ți vine să-l iei pe celălalt copil și părintii săi și să le dai tuturor vreo două lecții de parenting? Evident, nu pot face asta! Atunci, mă gândesc că poate aș putea să mă plâng profesorilor, și poate cu puțin noroc, îl va schimba pe copilul “special” din grupa fiului meu … gânduri, gânduri și multe scenarii de părinte. Evident, foarte puțin realiste și sincer, după câteva respirații profunde, iți dai seama că nici nu sunt soluții sănătoase. Toată viața, copiii noștri vor avea parte de necunoscuți, prieteni, colegi, chiar și membri ai familiei care poate îi vor tachina, îi vor rușina, nu vor fi chiar cei mai simpatici oameni din jur, sau cine știe, chiar și mai rău decat atât. In final, îmi aduc aminte să consider această situație ca pe o oportunitate de a-l învăța ceva pe fiul meu, de a mă conecta mai puternic cu el. 

Nu vreau să merg la școală

Eiiii, într-o dimineață, Noah a început să plângă și să se plângă că nu vrea să meargă la școală. Eu, în stare inconștientă, și foarte puțin prezentă, tot îl împingeam să-și pună adidașii, hai să-și pună și geaca … Hai, că trebuie să plece, ca să ajungă la timp! Evident, pentru un minut sau două nu aveam o conversație: el se plângea că nu vrea să meargă la școală, iar eu îi spuneam că trebuie să ajungă acolo cât mai repede. 

In dimineata acea, soțul l-a dus la școală. Iar când acesta s-a întors, m-a întrebat ce i-am spus sau ce i-am făcut lui Noah pentru că pe drum era așa de bine dispus. Nici nu se compara cu starea de dinainte de a ieși din casă 🙂 

Conectare cu empatie și prezență

Am zâmbit și i-am răspuns ca i-am spus multe lucruri. Si așa era. Să-ți spun cam ce am turuit în puținele minute pe care le-am avut la dispoziție în acea dimineată, înainte de a chema liftul. L-am întrebat pe fiul nostru de ce nu voia să meargă la școală. Mi-a spus că colegul, să-i spunem, Mario, e răutăcios. Așa că am început turuiala “despre oameni”. Am început spunându-i că Mario e mai mic, nu are încă 3 ani (apropo: și pentru cei care nu știu, am observat diferențe foarte mari între un copil de 2 ani și 9 luni și unul de 3 ani și cateva luni – exista acolo un salt mental în autocontrol).

I-am mai spus următoarele: 

• Pentru că Mario e mai mic, și nu știe încă să se joace frumos. Încă mai aruncă lucruri și mai strică jucăriile altora. 
• Și pentru că e mai mic, nici nu știe, nici nu poate să se controleze, și nici nu știe că trebuie să vorbească cand e supărat. 
• Și sigur face lucruri răutăcioase, pentru ca e foarte supărat pe ceva sau cineva. Și nu știe să vorbească despre asta. Și poate că nici părinții lui nu îi vorbesc. Sau poate nu i-au dat o îmbrățișare în ziua respectivă. 
• Dacă vrea să îi facă rău sau să îi ia o jucărie, să-i spună colegului enervant “Stop!” și să-l oprească. Nu să-l împing pentru că asta doare, ci doar să îi arate mana în semn de stop. 

Apoi, am adăugat o idee nouă pentru speech-urile mele pe aceasta temă, și am văzut cum fața lui Noah se schimba….

• Copilul acesta se poartă urâcios cu toți colegii, nu numai cu el. 
  • Era adevărat: În timpul weekendului, eram la o petrecere de copii, chiar cu grupa lor și observasem că Mario era răutăcios și cu alți copii. I-am spus asta fiului meu, că l-am văzut cum țipa și lua mingea cu brutalitate colegei etc. (toate lucruri adevărate). 

Cred că comentariul acesta a avut impact asupra el. Cine poate ști ce gândea Noah? Poate credea ca doar el e cel enervat de Mario, sau doar el e cel supărat…

• Apoi, i-am spus că ceilalți colegi și profesorii îl așteaptă pe el, Noah, și sigur le vor fi dor de el dacă nu se duce la scoală. 
• Evident, am terminat discursul-turuială cu aprecieri directe la adresa lui Noah “Tu esti puternic, ești iubit. Tu poți să-i spui lui Mario că nu se joacă așa. Poți să-i spui când îți face rău, că te doare, și nu se lovesc copii. Ești deștept și puternic.” 

Toate astea s-au intamplat în timp ce îi puneam adidasii, și el asculta cu o față la început tristă și apoi gânditoare. Maxim două minute mai târziu, a intrat în lift cu soțul meu, foarte vesel și bucuros că se duce la scoală. Se pare că ceva din toate ce i-am spus a făcut un click, sau poate mai multe în capul și inima lui. 

Modul in care noi vorbim copiiilor le construiește imaginea de sine

Citeam în acel timp “Drumul către tine însuți” de Scott Peck și mi-a adus aminte de o ideea conform căreia modul în care părinții interacționează cu copilul, ii construiește imaginea de sine a copilului în viața adultă. 

Așa că mi s-a părut un moment bun pentru a-i repeta (cat mai des) că e deștept, puternic, și intelept. Dacă noi, părinții sau cei apropiați unui copil, nu îi spunem atribute pozitive despre el însuși, atunci cine? Nu-i va spune colega de 3 ani, hai să nu așteptăm să le spună educatorii, că și-așa au destule pe cap, și nici frații sau surorile nu îi vor aprecia așa cu căldura și iubire cum numai un părinte poate.  

Ce a functionat?

Aș dori sa știu! Chiar a funcționat ceva din vorbele mele sau poate doar faptul ca m-am conectat la el? … asta nu o voi ști. Si nu pot garanta că dacă tu vei pune în practică “discursul” meu, vei avea reușită. Dar, dacă ceva te inspiră și te ajută în a construi o relație mai armonioasă cu copilul tău, atunci e minunat! Nu ezita să-mi spui dacă a functionat … 🙂

Pupici însoriți din Valencia,

Andreea