Cum se fac prieteniile?

Noah e deja specialist în a mă bloca cu întrebări: de la foarte profunde, filozofice, la cele de cunoștință generală, până, evident, la cele foarte amuzante.
Întrebări ca: “Oare cum va arăta fratele meu când va avea 6 ani?” sau “Ce organ are cea mai mare cantitate de apă din corpul nostru?” sau una la care eu NU m-am gândit până acum, deși e cam evidentă: “De ce pisicile mănâncă șoareci când de fapt șoarecii sunt atât de murdari și plini de bacterii?” … I know!! Why didn’t I think of that too?

Acum vreun an deja, în timp ce se lupta cu nu-știu-ce pirat, se oprește brusc și mă întreabă: “Mama, cum se fac prieteniile?”. Evident, orice întrebare, frază, dorință sau gând, spus ori nespus, începe cu “mama” 🙂

Am rămas fără cuvinte, evident. Am zâmbit un pic și, sincer, am simțit o vibrație în tot corpul de “Wow, ce faină întrebare! Stai să mă gândesc”. Asta i-am și zis prima dată: “Noah, asta e o întrebare foarte frumoasă!”. Va trebui să mă gândesc un pic…

Prieteniile au nevoie de timp

Primul răspuns pe care mi l-a dat corpul meu a fost:
“În timp. Prieteniile se construiesc în timp.”
Și apoi mă întrebam în sinea mea: “Dar oare chiar așa este? Este nevoie de mult timp? Poți crea o prietenie într-un timp foarte scurt?”.

În timp ce el a revenit la lupta cu pirații și caracatițele oceanului, eu împătuream hainele, tot gândindu-mă la întrebarea lui. Și mi-a mai venit încă un cuvânt-cheie: “momente”. Adică momente și experiențe. Și am adăugat:
“Dar nu orice fel de experiențe, ci și bune, și rele. Adică și vesele, și mai puțin bune. Prietenii adevărați sunt cei care sunt alături de tine și când vrei să faci un party, dar și când ți se întâmplă ceva trist — poate ești bolnav, poate ai pierdut ceva. Și vor încerca să te încurajeze, să înțeleagă și să fie alături de tine.”

Și de atunci, tot mă gândesc ce face să ii simt pe unii oameni drept prieteni și pe alții nu? Cunosc mulți oameni și poate cu mulți mă văd des, și totuși nu-i face să-mi fie prieteni. Cel puțin eu nu îi simt ca fiindu-mi prieteni. Pe de altă parte, sunt oameni cu care mă văd poate mai rar, de două ori pe an, și cu care simt o legătură și o sincronizare atât de mare încât îi numesc “prieteni”.

Uitându-mă la oamenii din anturajul din ultimii ani, constat că îi simt ca prieteni pe cei cu care am valori sau interese în comun, pe cei alături de care mă simt bine. Nu e vorba doar despre timpul petrecut împreună, ci și despre faptul că întâlnirile și conversațiile cu ei mă ajută, cumva, să devin o versiune mai bună a mea. Aș spune că prietenii mă învață mereu ceva — despre mine, despre ei și despre viață, direct sau indirect.

Amfiteatrul prieteniilor mele

Un alt mod în care mă gândesc la prietenii și cunoștințele din viața mea este imaginea unui amfiteatru. Îmi vizualizez adesea oamenii dragi așezați pe rânduri, ca într-o sală de teatru sau de cinema. Pe primul rând se află, firesc, cei mai apropiați. Nu sunt mulți, dar sunt cei mai importanți — pentru că, atunci când am o problemă sau o veste bună, lor le scriu imediat pe WhatsApp sau le trimit un mesaj vocal.

În spatele lor vin celelalte rânduri. Cu oamenii din al doilea rând îmi face mare plăcere să mă văd — mă simt bine în prezența lor și mă hrănesc, cumva, din interacțiunile noastre. Totuși, nu sunt cei pe care i-aș suna din primul impuls. Cu ei vorbesc sincer și deschis despre lucruri importante mai ales atunci când ne întâlnim față în față. Din fericire, am mulți oameni așa — faini și dragi.

În rândurile din spate se află prietenii cu care mă văd mai rar și/sau cei cu care, cândva, a existat o apropiere, dar între timp nu mai avem aceeași sincronizare. Poate că stilul de viață s-a schimbat și, de ambele părți, apar ezitări în a ne mai vedea sau a păstra legătura.

Apoi, viața — sau, mai precis, timpul, cu valurile sale — ne transformă relațiile. Uneori, oamenii din primul rând trec în al doilea sau al treilea și, fără să-mi dau seama, ajung să nu-i mai zăresc deloc de pe scena zilelor mele. În același timp, alții apar și se așază, firesc și confortabil, în primele rânduri.

Nu îmi este ușor să accept aceste schimbări, mai ales când vine vorba despre oameni care mi-au fost dragi. Nu știu cum mă vedeau ei pe mine, dar atunci când am simțit o conexiune puternică și ea nu mai există, rămâne o ușoară tristețe. Au fost prietenii pentru care am suferit, iar timpul și autoreflecția m-au ajutat, treptat, să accept aceste transformări și să mă împac cu prezentul.

Legături dar nu prietenii

Există și o altă perspectivă interesantă: oamenii cu care, oricât am încercat, nu am reușit, până la urmă, să construiesc o prietenie. Sau, cel puțin, eu nu îi simt ca prieteni.

Gândindu-mă la motive, am observat că elementul comun, în multe dintre aceste situații, ține de felul în care fiecare își dorește să-și trăiască viața. Iar când spun asta, mă refer la lucruri mici, dar dese: ce alegem să mâncăm, cum ne petrecem timpul liber, pe ce și cum cheltuim banii, despre ce ne place să vorbim.

Cred că trebuie să acceptăm că, la fel cum nu putem construi un cuplu cu orice persoană de care ne simțim atrași, nici prieteniile nu se leagă cu oricine. Nu poți deveni prieten apropiat cu orice om alături de care îți petreci timpul. Este nevoie de un anumit nivel de compatibilitate pentru ca relația să curgă firesc, fără efort.

Prea multă prietenie?

În spaniolă există o expresie care m-a surprins mult când am auzit-o: „La confianza da asco”.
Traducerea mot-à-mot este „Încrederea provoacă greață”. Cu alte cuvinte, expresia se referă la momentul în care ajungi să ai prea multă încredere într-o relație, până în punctul în care se pierde din respectul reciproc. Sau, altfel spus, când încrederea devine atât de mare încât ajungi să nu mai respecți anumite limite. Depășirea acestor limite îl poate face pe celălalt să se simtă inconfortabil.

De exemplu, în situația în care o prietenă de-a mea vine la mine acasă, mănâncă, doarme și nici măcar nu ajută la strâns, se comportă ca întrun restaurant si hotel 🙂 spaniolii ar spune „La confianza da asco”, în sensul că persoana respectivă ajunge să profite de ospitalitate și de încrederea primită.

Frenemies: prieteni-dușmani

Recent am citit și o carte despre prietenie, Friendaholic de Elisabeth Day. Am să scriu despre ea. Dintre ideile care m-au surprins a fost și cea că există „frenemies”, de la friends = enemies, în română „prieteni-dușmani”. Acei prieteni cu care te înțelegi bine, dar care te înțeapă constant. Poate sunt invidioși pe un succes de-al tău, poate râd de ceea ce îți place, te exclud din anumite momente — și nu sunt chiar cei mai sinceri prieteni. Simt cum, uneori, acești prieteni îmi consumă toată energia și vitalitatea, așa că, mai devreme sau mai târziu, aleg să nu mai continui o astfel de relație.

Au trecut multe zile de când Noah m-a întrebat asta și nu cred că am găsit un răspuns complet sau o rețetă perfectă pentru a construi o prietenie.

Am vorbit și cu alți prieteni — atât din primul rând, cât și din al doilea sau chiar al treilea. Cu toții au rămas câteva secunde pe gânduri înainte să răspundă. Unii au spus, la fel ca mine, că în timp se construiesc relațiile puternice. Alții au folosit metafora plantei: o prietenie are nevoie de grijă constantă, asemenea unei plante, pentru a crește și a deveni mai puternică. Alții, din contră, nu au văzut timpul ca pe o condiție esențială pentru prietenie. Lor le-am povestit teoria amfiteatrului și le-am explicat că, dacă am avut o relație strânsă doar pentru câteva luni cu cineva, atunci acea persoană rămâne mai degrabă „cineva”, și nu un prieten, din punctul meu de vedere.

Prietenia este o emoție

Concluzia actuală este că prietenia nu se definește, ci se descoperă în timp, în moduri diferite. Cine știe ce voi spune in 10 ani? Pentru mine, este foarte important cum mă simt după o interacțiune cu o persoană — dacă simt că pot fi deschisă, naturală și acceptată așa cum sunt. La fel de important este și să simt că pot avea încredere în acei oameni: că sunt la rândul lor sinceri, autentici și de bună-credință. Oamenii care mă fac să mă simt astfel și în care pot avea acest tip de încredere sunt prietenii mei 🙂

Mai sunt prietenii mei și cei care:

nu îi deranjează să primească un audio de 20 de minute sau mai mult din partea mea
și nici lor nu le este frică să îmi trimită un „podcast”, propriul audio pe WhatsApp, de muuulte minute
sunt sinceri și curioși de viața mea — și nu pentru a avea ce discuta mai departe cu alții din anturajul lor
sunt, în orice moment, dispuși să se bucure pentru bucuria mea, să se alăture tristeții mele
pot să le cer ajutorul
și îmi cer ajutorul (foarte important!)
mă invită la momente importante din viața lor
fac orice să fie prezenți la momentele importante din viața mea (mai ales prietenii de la distanță)
nu simt nevoia să „filtreze” ceea ce spun în fața mea și pot fi autentici, fără mască
mă fac să simt că nu trebuie să „demonstrez” nimic ca să fiu acceptată
îmi dau energie după ce ne vedem, nu oboseală emoțională 🙂

Și mai simt că prietenia nu este un loc fix, ci un spațiu în mișcare. Unii rămân aproape, alții se îndepărtează, dar fiecare își are, la un moment dat, locul lui în amfiteatru. Cum știi cine este poziționat unde? Ascultă-ți inima, prietenia este o emoție.