Când va vorbi și copilul ăsta?

Puțini părinți nu se întreabă asta... și totuși cunosc câteva excepții, niște prieteni ai căror copii s-au născut vorbind. Aproape, cam după o lună, așa :)
Am găsit printre notițele din telefon o povestioară de când Oliver avea 1 an și 7 luni. M-am gândit să o împărtășesc și cu tine, poate te ajută cumva să respiri și să mai ai puțină răbdare... toți copiii vor vorbi și vor merge (și vor face pipi la baie, și vor spune Mulțumesc, și vor dormi singuri și restul - oriunde ai fi în acest moment ca părinte).

Azi te voi surprinde!

Deodată, de la o zi la alta, a început să vorbească! Așa, din senin, parcă s-ar fi trezit într-o dimineață cu un plan bine stabilit: „Azi vorbesc ca mama!” Îi spun, nu mai știu în ce context, cuvantul “baia”, la baie se face “pipi și caca” (profund, știu) și îi spun:

“Oli, poți să spui baia?”

Liniște. Păstrez liniștea fără să zic nimic… mă întorc să iau pijamalele să le împăturesc și atunci aud clar și răspicat din gura lui Oliver: " “Baia”.
Evident, am dat un mini-party pentru el:

“Braavooo, Oli!! Baia, ai spus corect baia!! Bravoo” și pupici, mulți, mulți pupici.

Știu că unii experți spun că nu ar trebui să îi lăudăm pe copii, dar eu am ales să îmi laud copiii când au făcut chestii bune, când au avut reușitele lor, mai ales când e pe bună dreptate (logic). Iar pentru un bebeluș de un an și jumătate, să spună corect un cuvânt mi se pare o mare reușită. Și el era la fel de mândru. Și sunt sigură că bucuria mea îi întărește și lui stima de sine, dar și dorința de a repeta, în a “mă bucura”, și de aceea va încerca tot mai mult să vorbească: “Că uite cum se bucură mama!” (ar gândi Oliver).

Toti sunt niste "parents pleasers"

Se spune că dorința de a-și mulțumi părinții este una dintre cele mai puternice motivații la copii, mai ales la vârstele astea mici — sunt adevărați parents pleasers.

La fel de mare a fost bucuria și când a coborât pentru prima dată singur de pe bordură. Tot încerca, tot încerca să pășească de pe zona cu iarbă pe zona de pietriș. Bordura era cam de 4–5 cm. Eu îl priveam de la distanță cum tot ridica piciorul, îl tinea în aer câteva clipe, apoi îl aducea înapoi. La un moment dat am văzut că și-a luat avânt și a pus piciorul jos, pe pietriș, coborând astfel bordura. A reușit! Singur! Fără nici o mână care să îl ajute.
De la distanță, i-am țipat:

„Braavooo, Oliver! Ai reușit! Ai coborât singur!!”
Evident că pe fața lui radia de bucurie și mândrie. Și el știa că a făcut ceva “wow” și mai ales, stia că și mama l-a văzut.

Răbdare și constanță

Revenind la tema vorbitului, ăsta era, de fapt, scopul povestioarei: să nu te sperii, să nu te îngrijorezi dacă ai impresia că alți copii, mai mari sau de aceeași vârstă, vorbesc mult mai mult decât copilul tău de un an și jumătate. Dintr-o zi în alta, te poate surprinde cu pronunțarea a tot felul de cuvinte noi. Uneori chiar multe într-o singură zi.

Dacă ai citit articolul despre cum vorbea Noah, fratele lui Oliver, la vârsta asta, știi deja că în casă noastra avem vreo 4 limbi. Dacă nu l-ai citit, îl găsești aici.

Acum, sincer, aș zice că Oliver vorbește puțin mai puțin decât vorbea Noah la aceeași vârstă — dar poate e doar o impresie. Momentan, Oliver amestecă româna și germana, limbile principale din casă, și mai prinde câteva cuvinte în spaniolă, cum ar fi Hola sau Adiós. Probabil înțelege mai multe, dar mi-e greu să-mi dau seama exact.

Știe și “agua”, adică apă. Și partea amuzantă e următoarea: în weekend, când nu merge la grădiniță, zice simplu „apă”. Dar luni după-amiaza, după o zi petrecută acolo, vine acasă și spune agua, în spaniolă. Grădinița e germano-spaniolă, iar educatoarele vorbesc exclusiv germană — dar el aude “agua” de la ceilalți copii, dintre care mulți nu vorbesc germană, ci doar spaniolă.

În engleză sunt sigură că înțelege câteva expresii, dar din nou, e greu de spus exact cât. De exemplu, „Let’s go!” — când trebuie să mergem undeva, e singura frază pe care o spun în engleză copiilor. Nu știu exact de ce sau cum a început… probabil pentru că spuneam eu și soțul, pentru noi, „Să mergem!”, și așa a rămas. Am tot zis-o și când ne refeream la ieșirile în familie, cu tot cu Noah. Iar acum, a intrat firesc și în rutina lui Oliver.

Asadar, cu calm și încredere: toți copiii vor crește și vor vorbi. Unii mai repede, alții mai încet, fiecare în ritmul lui. Nu cred că putem schimba ritmul acesta, dar cu siguranță îi ajută dacă le vorbim mult (și corect, și cu sens), despre ce văd, ce mănâncă, ce descoperă în cărți, pe stradă, în mașină și oriunde altundeva.

Din când în când, invită-l să repete cuvinte sau să recunoască animăluțe, obiecte, culori... ce vrei tu. Important e să-i lași spațiu, o pauză de liniște, și să aștepți răspunsul. Câteva secunde. Nu te grăbi să răspunzi tu pentru el/ea. Nu te enerva, nu te frustra. Copiii chiar au nevoie de mia mult timp ca să “proceseze” tot ce aud. Iar dacă nu spune nimic, îi repeți calm sau răspunzi tu — fără stres.

Hai să vorbim!

Eu cred mult în puterea comunicării cu copiii și mă doare când văd părinți care, perioade lungi, nu le spun nimic celor mici. Îi vezi la o terasă, de exemplu: părintele cu ochii în telefon, copilul se uită în jur, încearcă să atragă atenția, dar nu primește nimic. Apoi începe să plângă sau să țipe. Părintele, enervat, reacționează pentru prima dată după o oră: „Vai, ce urât te comporți! Mergem acasă, gata! Cu tine nu se poate!” Și plătește, pleacă, fără alte cuvinte către copil. Copilul plânge și mai tare, iar părintele are acum “motiv serios” să creadă și să spună celorlalți (care poate se uită ciudat): „E mofturos, alintat...” sau „Așa s-a nimerit el e mai neastâmpărat.”

Povestioara asta a venit ca un bonus. Nu m-am putut abține. 😄

Și acum, chiar închei: îmi amintesc des de prieteni sau cunoscuți care, văzând că Noah vorbea mult și în mai multe limbi de mic, îmi spuneau același lucru:
- „Păi da, tu îi vorbești tot timpul!”
- „Păi da, se vede că tu îi explici o grămadă!”

Așadar, hai să punem o fundație solidă pentru comunicarea cu copiii noștri! Cu speranța că, pe ea, se vor construi multe conversații — mici și mari — între noi și ei. La început poate despre pipi și caca, dar mai târziu despre viață, vacanțe, prietenii, vise, oameni și lume.

P.S.: Trebuie să revin în curând cu un update despre cum vorbește acum Oliver la 3 ani. E un delicios, ce mai!

TU, cum stai cu răbdare pentru aceste evenimente cheie?

Pupici însoriți din Valencia, Andreea